Vinaora Nivo Slider 3.xVinaora Nivo Slider 3.x

Mentalitatea ca izvor de drept

     Discutăm în toate manualele şi monografiile despre izvoarele dreptului. Şi ce scrie despre ele Terre sau Bergel sau Dworkin sau Kaufman e comun cu ce scrie Nicolae Popa sau Gheorghe Boboş. Derizoriul seminariilor academice, ale sloganurilor retorice, precum şi al enunţurilor arogante ale numeroşilor specialişti sunt notorii în materia izvoarelor dreptului, fie că e vorba de pozitivismele, fie de jusraţionalismele juridice.

     Termenul comun de „izvor” ne sugerează imediat întrebarea „de unde?”: de unde purcede spiritul? Dar, la fel, întrebăm „de când?”, referindu-ne la momentul fiinţării lucrurilor: de când purcede civilizaţia?, precum şi „de ce?”, în sensul cauzei fiinţării efectelor cutare: de ce există o sută de mii de specii de fluturi?

Izvoarele dreptului, nu al aceluia sau acestuia, ci ale dreptului în universalitatea lui, ne-ar dezvălui o seamă de răspunsuri la aceste trei întrebări, luate înmănuncheat: de unde, de când şi de ce? Bineînţeles, analizei interogative îi premerg definirea dreptului, ca să arătăm că ştim despre ce e vorba şi precizarea accepţiunii pe care o dăm termenului „izvor”. Teoriile Generale ale Dreptului nu sunt preocupate de răspunsul complex la mirările: de unde, de când şi de ce există dreptul. După o succintă caracterizare, ele împart izvoarele acestea în reale şi formale, conferindu-le înţelesul de „temei”. Dacă aşa stau lucrurile, urmează că orice drept pozitiv (acesta sau acela, de aici sau de atunci) are temeiuri (izvoare, surse) reale şi temeiuri (surse, izvoare) formale. E banal ce spun, orice student cât de cât calificat ştie asta. Dar din această banalitate rezultă consecinţe teribile în privinţa dreptului procedurilor civile, penale şi administrative, căci nu-i tot una să fii spânzurat sau amendat.

 

     Între izvoarele zise reale ale dreptului în pozitivitatea lui, toată suflarea teoreticienilor deosebeşte pe cele naturale de cele spirituale, întrucât pădurile, râurile, bogăţiile solului şi subsolului nu vor fi fiind confundate cu starea de spirit, cu tradiţiile, cu mentalităţile, prejudecăţile, moravurile şi obiceiurile pentru care este dreptul acesta și nu acela.

   Mai întâi, vom stabili că dreptul ca dimensiune a ordinii sociale normative a apărut odată cu omul, odată cu activitatea acestuia de civilizaţie. În acest sens, dreptul e component sine qua non al oricărei civilizaţii, îmbrăcând forme specifice cu vremurile şi cu locurile. Conform cu descoperirile lui R. Cann şi T.D. White (2003), homo sapiens sapiens s-a distins pe sine şi modul lui de viaţă de oricare altă specie în urmă cu aproximativ 60 - 160.000 de ani. Omul zilelor noastre operează cu un creier similar celui din paleoliticul inferior, principalele lui aptitudini şi strategii comportamentale sunt aceleaşi de 60-160.000 de ani, căci nimeni nu a constatat o evoluţie a creierului omenesc pe măsura uluitoarei dezvoltări a culturii şi tehnologiei (D.Buss). Mircea Eliade observa undeva că ideea de regulă artistică s-a conturat în urmă cu 200.000 de ani, manifestă în cercurile din ocru de pe anumite stânci. Acele cercuri, presupun şi o semnificaţie religioasă (lato sensu) şi magică, deci alte reguli care ordonau modul de viaţă al individului în colectivitate. Este vorba, aşadar, de un sistem de reglementări care asigurau sociabilitatea umană. Europeanul de toate zilele, obişnuit cu autostrăzi, automobile, calculatoare şi supersonice, dar blocat în aceeaşi morală de zeci de mii de ani, pricepe tot mai puţin cele ale spiritului, tentat să se descotorisească de el, ca de o inutilitate sâcâietoare. A argumenta că nu raţiunea care-şi este suficientă sieşi, înafara spiritului, este călăuza omenirii este acum o blasfemie. A mai susţine, chiar cu date de tip pozitivist că societăţile umane sunt fiicele spiritului în care componenta religioasă e esenţială pare o naivitate căreia nu merită să-i acordăm atenţie în lumea concreteţiei autostrăzilor, tancurilor, armelor nocleare, drogurilor, computerilor etc.

     Dar nu asupra acestor chestiuni vrem să discutăm, deşi merită cu prisosinţă să discutăm. Vrem să reflectăm asupra rolului mentalităţilor în cristalizarea cutumiară şi aceea elaborată a dreptului, cât şi în aplicarea lui. E ceva foarte îngust, dar care ne angajează în domeniul spiritului, căci nu avem o demonstraţie că dreptul s-ar situa altundeva.

   Mentalitatea desemnează ansamblul reprezentărilor pe care le vădesc membrii unei comunităţi despre ea însăşi ca întreg şi despre raporturile dintre ei. Deci nu se poate vorbi de mentalitatea unui individ, ci doar de aceea a persoanelor ca membri ai comunităţilor; Ion Ionescu din Bolintinul din Vale, Sorin Săgrădean din Deta, Neculai Văleanu din Roşieştii Vasluiului posedă şi exprimă aceeaşi mentalitate română, cu varia coloraturi locale, potenţată de constante religioase, de tradiţii. De aceea, mentalităţile – mai stabile, mai vagi şi mai generalizate decât ideologiile - sunt inexportabile, cum nu sunt exportabile nici prejudecăţile, nici obiceiurile. Fireşte, moravurile, prejudecăţile şi obiceiurile altor neamuri pot fi asimilate în măsura în care acelea se integrează spiritului neamului în care s-au rostuit. Dar niciodată mentalităţile, care îşi au propria evoluţie, propriile resurse de mişcare.

     Mentalitalitatea românească nu e produsul câtorva secole, ci provine din milenii, ca orice alta. Ei îi este improprie ideea de competiţie ca usamericanii, ca şi pragmatismul britanic, religia noastră milenară nu e vehiculul unor revendicări politice, ca la islamici. Dreptul anglosaxon nu poate fi transplantat românilor din diferenţe de mentalitate insurmontabile; empirismul românesc are cu totul alte coordonate decât acela englezesc. Dar şi dreptul francez adus tale quale în România e inadecvat şi suportă difuncţionalităţi de neînţeles pentru noi, căci raţionalismul galic are ciudăţenii în spaţiul spiritului danubianocarpatopontic, cum insista Lovinescu.. Între societatea japoneză înalt codificată şi aceea rusească puternic afectivizată, aceea românească caută cumpănitul sub vraful vremuirilor de vreun mileniu de ani. Apoi, între acestea asupra mentalităţii îşi pune amprenta datul biologic. Românii sunt un melanj spiritual daco-romano-slavo-cumanic-peceneg, pe când ruşii sunt slavo-mongolici, francezii sunt galo-franci, norvegienii sunt vikingi, pe când algerienii sunt arabo-franco-magrebieno-africano-kazari iar izraeleinii sunt kazaro-hebrici etc.

     Mentalitatea românilor este ierarhică şi difuză, ceea ce se reflectă perfect în legislaţiile noastre. Ierarhizarea handicapează organizaţiile, fiindcă deciziile noastre sunt luate de Conducător, din secolul XIII până azi. Ideile de cooperare, de delegare, de lucru în echipă e cu totul străină românilor, ceea ce a făcut posibil comunismul de paradă, democraţia de paradă. În mentalitatea românească dezacordul în materie de opinie devine automat dezacord cu o persoană. La noi şeful este totdeauna şef, totalitar şi definitiv, spre deosebire de mentalitatea franceză sau germană sau usamericană. Românii nu judecă pe baza unor principii general acceptate, ci pe baza circumstanţelor date, individuale, ceea ce se reflectă în adoptarea legilor. Ei se iartă individual sau într-un grup de consens pentru încălcarea legii generale. Sentimentele de respect/dispreţ le sunt străine, ca şi ideea de onoare, specifică spaniolilor şi japonezilor. Ele se reflectă în legile juridice adoptate în succesiunea guvernelor şi majorităţilor parlamentare. Dintr-un eşantion de 52 de naţiuni, românii ocupă locul doi, după israelieni în materie de individualism. Cum scria Eminescu „Mereu alţii sunt de de vină”, nu grupul, nu echipa, ci indivizii. Nu Guvernul, nu Partidul cutare e vinovat, ci membrul cutare, pe care cade sau nu păcatul. Românii nu ţin seama de reguli, ci de circumstanţe excepţionale şi individuale, cum s-a văzut în executarea lui Antonescu, lui Ceauşescu, în condamnarea lui Miron Cozma. De aceea a fi corect juridic şi moral cu necunoscuţii e irelevant, iar a-i trăda pe tovarăşii de drum nu e condamnabil. În mentalul românesc dizidenţa a fost o joacă de idei, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân până în zilele noastre, căci nu le-a permis-o viziunea ierarhică şi individualismul. Acestui mintal îi este complet străin sentimentul de solidaritate, ca la germani sau polonezi sau argentinieni, şi de aceea sindicatele sunt ficţiuni juridice fără valoare practică. Iubirea creştină de care facem caz se cuprinde în proverbele noastre pentru care trăirea e subordonată cultului, „c-aşa am apucat-o din bătrâni”, „că n-o să stricăm noi ce ne-au lăsat cei din vechime” .

     Apoi, solidaritatea e un concept mistificat nouă, confundându-l cu o iubire abstractă pentru reprezentări, nu pentru simboluri. Instituţiile juridice juridice erau destinate vieţii urbane, deci nu puteau fi conservate decât de medii urbane. Mentalul românesc este unul rural, urbanitatea s-a înfiripat abia în ultimii 50 de ani, prin copierea mediată sau imediată a legislaţiilor de natură urbană pentru mentalul românesc a fost şi rămâne catrastofală. Basilicalele adoptate de Alexandru cel Bun, mulate pe mentalul balcanic au fost incomparabil mai lesne de înţeles decât codurile occidentale din veacul XIX.

     Mentalitatea românească e sceptică. Fervorile religioase specific italienilor, spaniolilor, ruşilor, ideologiile specifice germanilor, usamericanilor şi chinezilor nu ne entuziasmează, nu ne subjugă. Naţionalismul specific românilor e unul de apărare, pe când acela agresiv a fost trecător.

     Mentalitatea românilor e personalistă şi de grup, în sensul acestuia „de gaşcă”. Ea nu are încredere în instituţii, ci identificând instituţia cu „persoana”: nu preşedinţia, ci Iliescu, Constantinescu, Băsescu, nu guvernul ci Petre Roman, Stolojan, Emil Boc, V.Ponta etc. Românii nu au încredere în străini, de unde şi rezerva lor faţă de alieni, instaurată în spiritul lor prin experiența istorică a veacurilor anterioare, faţă de care au reacţia comentată de Eminescu într-un vers celebru. Or, legile noastre exprimă tocmai aceste neîncrederi prin confuzii de formulare, care stârnesc ilaritate în alte părţi.

   Încât, toate acestea se reflectă în legislaţii, în aplicarea dreptului pozitiv, pe care dacă le ignorăm, nu foloseşte nimănui. Am constatat că preluarea tale quale a legilor de la Regulamentul Organic până azi, dinspre est sau vest fără să se ţină seama de mentalitatea românului bulversează societatea noastră şi cel mai bun exemplu pe care îl am la îndemână sunt cele 16 reorganizări ale învăţământului românesc între anii 1901 şi 2006, adică în 105 ani. Cu mentalitatea nu ai cum lupta, modificând o instituție de 16 ori într-un secol, adică de patru ori pe generație,. doar să-i reaşezi neesenţial elementele. Sociologii demonstrează că abia la a treia generație de țăran mutat în urban mentalitatea de rural își pierde seva, abia la a treia generație românii instalați pe alte meleaguri nu mai simt românește etc.

     Am folosit termenii „român” şi „români”, indistinct, tocmai pentru că particularul şi singularul nu le salvează. Un ins care pretinde că luptă împotriva sistemului ticăloşit este el însuşi produsul acestui sistem, nu unul ex machina. El simte şi gândeşte înlăuntrul acestuia. Am putea generaliza că şi un ins european gândeşte şi simte înlăuntrul unui mintal colectiv european, din care nu poate ieşi decât depășindu-și limitele; cum limitele noastre naturale și fizice sunt date de gen, de specie, de individualitate, depășirea lor e o invitație-slogan ca și aceea ”Gândește liber!”, ambele ridiculizate de o anecdotă filosofică din antichitatea grecească.

   Starea de mentalitate se răsfrânge într-un fenomen pedagogico-didactic fixat în docimologie. Docimologia este acea disciplină științifică preocupată de principiile, tehnicile și operațiile raționale de verificare prin examen și de consemnare a acestei verificări prin notele acordate verificatului. Verificarea prin examen și consemnarea acestei verificări prin note se numește docimetrie și ea se învață ca orice alt instrument științific de măsurare. Verificarea prin examinare este nu doar un act tehnic, ci și unul de maximă responsabilitate din partea examinatorului-colaborator cu examinatul în ”ce-cât știe”. Mentalitatea examinatorului, de origine pestalozziană, că el și-a făcut treaba până la examinare, iar la examen vine treaba examinatului e profund păguboasă pentru procesul instructiv-educativ care, totuși, este proces. Ideea că în învățământ examenul e ghilotină a fost dezavuată încă din zorii veacului XX de pedagogi iluștri precum James și Dewey. Docimetria nu este artă care depinde de măiestria intuitivă și experiențială a examinatorului, ci de tehnicile raționale însușite. Dar, iarăși, ca să scăpăm de această mentalitate este nevoie de studiu psihopedagogic și docimologic.

       În anii 1916-1917 SUA pregătea un milion de tineri să formeze armata care să ajungă pe fronturile europene de luptă. Un obscur psihopedagog a propus verificarea acelui milion de tineri sub aspect psihic și intelectual printr-un test; testul a fost aprobat și aplicat cu rezultatele cunoscute. Astfel apăru testometria și, corespunzător, testologia, cu arii tot mai mari de cuprindere: teste de inteligență, de voință, de afectivitate, de cultură generală și specială, de sănătate mentală, de capacitate fizică etc. Se născu mentalitatea testofilă și testofagă, testul deveni instrumentul ”obiectiv” prin care testații sunt clasificați, prinși în dosare. Mai mult, testometria își făcu loc și în învățământul de toate gradele, în dreptul pozitiv și în învățământul juridic. Maladie specifică ”lenei de a gândi” (C.Noica), pe măsură ce era restrânsă în țara de origine, ea ajunse curată testomanie în Europa de est, după 1995. Apărură tot felul de teste, publicate în reviste și ziare, la televiziuni și în programe instituționale, croind o mentalitate antididactică și antipedagogică, convenabile ”lenei de a gândi”, atât de dezavuată de spiritul cartezian, adică de argumentarea critică a unei opțiuni între alternative. Venind acasă, testul în științele juridice blochează tocmai capacitatea de alegere argumentată a unei opțiuni praxioepistemologică; testatului nu i se oferă șansa să expună cu argumente raționale ”de ce și pentru ce și cum etc”, ci să decidă fără putință explicativă, conform unei logici bi-, tri-, tetra- sau multivalente, prezumat cunoscută de el și de examinator.

     Nimeni nu are de gând să conteste utilitatea testometriei în domenii verificate, dar în procesul instructiv-educativ – oricare ar fi el – este pe cât de penibilă, pe atâta de periculoasă, cum am spus, praxioepistemologic. Și n-o afirm eu, așa, de dragul a ceva, ci bizuit pe analizele marilor noștri psihopedagogi – Bârsănescu, Văideanu, Pavelcu, Neveanu, Neculau..

     În încheiere, vă rog să aplicați principiile logice în răspunsurile-test la următoarele întrebări:

1. Unu plus unu fac

a) zero; b) doi; c) trei; d) patru: e) orice număr.

2. Liliacul este:

a) plantă; b) mamifer; c) pasăre

3. România este pentru români

a) Stat; b) Patrie; c) Țară

4. Adevărul este

a) valoare; b) concept; c) virtute

5. Norma este

a) descripție; b) prescripție; c) inscripție; d) enunț subiectiv

     Precizez că principiile logice sunt: al identității, al noncontradicției, al terțiului exclus și al rațiunii necesare și suficiente. Mai precizez că diviziunea și clasificarea, corecte, nu trebuie să lase resturi. Toate acestea legate de mentalități și de continuitățile lor, voind noi să edificăm o democrație juridico-politică rațională, umanistă și pe deplin suverană.         

prof. univ. dr. DHC. Gheorghe Mihai