CULTURA ARMELOR

Mulţi dintre noi privim cu groază peste ocean la numărul fără precedent al armelor de foc şi al victimelor acestora. Evident că nu se poate vorbi despre o cifră exactă, dar se estimează că numărul armelor de foc aflate în mâinile persoanelor private se ridică la mult peste 250 de milioane. Cum în Statele Unite ale Americii populaţia este de aproximativ 300 de milioane, din care un procent însemnat e alcătuit din minori sau adulţi care se împotrivesc folosirii armelor, concluzia este una simplă: mulţi dintre americanii care posedă o armă de foc nu se limitează la una singură. În plus, unul dintre cele mai puternice grupuri de interese din SUA este Asociaţia Naţională a Armelor de Foc (NRA), care cuprinde nu mai puţin de trei milioane de membri şi este recunoscută pentru uriaşul său mecanism de lobbying, redutabil atât la nivel naţional, cât şi statal. Nu putem înţelege cu adevărat politica americană, politica sa constituţională şi, în special, interpretarea celui de-al doilea amendament al Constituţiei[1], dacă nu încercăm să ne aplecăm atenţia asupra „războiului”, catalogat drept „cultural”, dintre deţinătorii de arme şi cei care doresc să îngrădească dreptul cetăţenilor de a avea, purta şi, implicit, utiliza, arme de foc.  

În apărarea a ceea ce unii americani consideră a fi un drept fundamental, dreptul de port-armă, constituţionaliştii au venit cu o comparaţie pe cât de stranie, pe atât de raţională: din punctul de vedere al americanilor, britanicii au o legislaţie care limitează de o manieră (prea) drastică dreptul la libera exprimare (prin legile ce sancţionează insulta, calomnia sau încălcarea vieţii private). Cu toate acestea, aceeaşi legislaţie britanică nu interzice deţinerea de maşini tipografice doar în baza potenţialei ameninţări că ar putea fi folosite în scopuri ilicite. Prin analogie, de ce ar interzice americanii deţinerea de arme? Poate din cauza cifrelor: peste 48.000 de victime în Statele Unite, pe perioada 2006-2010, faţă de o medie de 500-600 în Europa aceluiaşi interval de timp, şi a unei observaţii ce frizează evidentul: acolo unde nu sunt arme, nu sunt nici împuşcături. Şi în democraţiile occidentale regăsim cauzele secundare ale violenţei armate, abuzurile, violenţa, în familie şi nu numai, jocurile şi filmele pline de cruzime, sărăcia, alienarea, lipsa evaluărilor psihologice, însă nu găsim cauza principală: abundenţa armelor, eternele justificări ale legalităţii şi legitimităţii lor, ba chiar încurajarea deţinerii lor (statisticile spun că după fiecare atac armat de proporţii, vânzările de armament cresc spectaculos).

Interesante în studiul acestei probleme sunt două decizii recente ale Curţii Supreme: District of Columbia v. Heller (2008) şi McDonald v. Chicago (2010).

Întrebarea este: în zilele noastre, armele mai sunt oare destinate victimelor, cetăţeanului onest care îşi apără viaţa sau proprietatea (sfânta doctrină americană a „castelului”), potrivit intenţiei Părinţilor Fondatori, sau aproape exclusiv agresorilor?  

Pentru (mult) mai multe pe această temă, vezi:

Constituţia Statelor Unite ale Americii. Tradusă, comentată şi adnotată de Cătălin Avramescu, Humanitas, Bucureşti, 2010.

Mark V. Tushnet, Out of Range: Why the Constitution Can't End the Battle Over Guns, Oxford University Press, 2007.

• Prev
• Next