O POSIBILA PROIECTIE A CURTII CONSTITUTIONALE IN A DOUA REVIZUIRE CONSTITUTIONALA
Un observator atent și obiectiv al evenimentelor din România ultimului an nu poate să nu ajungă la convingerea că preconizata, și de data aceasta posibila revizuire constituțională, va aduce modificări semnificative justiției constituționale, atât în planul organizării sale, cât și al competențelor conferite. Alegerea uneia sau alteia dintre soluțiile posibile nu este una juridică, ci una pur politică.
A.- Control de constituționalitate exercitat de judecătorul ordinar. În acest caz, două soluții sunt posibile, cu o variantă intermediară:
1.- Un control exercitat de toate instanțele judecătorești, după modelul american și cel existent timp de un deceniu și la noi (1912-1923). Avantajul acestui control ar fi acela al lipsei influenței politicului asupra organului de control, și de aici premisa unui control obiectiv. Putem observa de altfel, că de ceva timp instanțele judecătorești sunt tot mai active în exercitarea unui control de convenționalitate, nu foarte departe de controlul de constituționalitate. Dezavantajele acestei soluții vin din îndoiala că orice judecător, de la orice instanță și cu experiență minimă, va putea îndeplini o sarcină atât de complexă și de mare responsabilitate. De asemenea, spectrul unei jurisprudențe neunitare și contradictorii nu va face decât să adâncească neîncrederea în justiția română. Este motivul pentru care nici Constituanta din 1923 nu s-a oprit la acest model.
2.- A doua soluție ar fi aceea a revenirii la modelul Constituției din 1923 sau al înființării unei secții în cadrul ÎCCJ, însă după evenimentele recente din interiorul Consiliului Superior al Magistraturii, nu suntem siguri că această varianta ar fi suficientă pentru a face să dispară acuzele de partizanat politic. Nu putem să nu observăm că însăși Înalta Curte are nevoie de o reformă în ceea ce privește componența și competențele sale, amândouă mult prea stufoase.
3.-Sau ar fi posibilă o îmbinare a celor două variante de mai sus, în care chestiunile de neconstituționalitate să fie tranșate de judecătorul fondului, dar supuse unei cenzuri din partea instanței supreme. Reținerile formulate mai sus rămân însă valabile, avantajul pe care l-am remarca constând în impunerea unei jurisprudențe unitare și într-o ușoară degrevare a rolului Înaltei Curți.
B. Control de constituționalitate partajat între Curtea Constituțională și puterea judecătorească. Curtea Constituțională ar exercita un control a priori de constituționalitate și competențe de natură politică, în timp ce puterii judecătorești (într-una din variantele de la pct. A), i-ar reveni controlul de constituționalitate pe cale de excepție. Deși posibil, nu credem în viabilitatea unei asemenea model, predispus creării sau întreținerii de orgolii și a unei practici judiciare contradictorii. Probabil că într-un termen relativ scurt va fi necesară crearea unei alte instanțe supreme, de mediere, după modelul grec. Aceasta nu ar simplifica, ci dimpotrivă ar complica sistemul românesc de control de constituționalitate.
C. Reformarea Curții Constituționale. Credem că alegerea făcută în 1991 și calea pe care România s-a înscris face mai logică și plauzibilă menținerea controlului european de constituționalitate, însă în mod necesar regândit.
Ce s-ar cere revăzut:
1.- Organizarea Curții. Pentru a ridica calitatea actului de controlul față de volumul mare de lucru și pentru a reduce perioada de soluționare a cauzelor s-ar impune mărirea numărului de judecători, la un număr cuprins între 12 și 15 judecători. Această soluție ar trebui însoțită de împărțirea judecătorilor în secții/camere/senate care să judece în primă și ultimă instanță și, eventual, specializarea acestor grupuri pe domenii de competență. Plenul ar interveni doar în probleme de organizare internă, asigurarea unei jurisprudențe unitare și exercitarea unor competențe importante (de exemplu, validarea alegerii Președintelui, avizul dat la suspendarea acestuia etc.). Pentru același motiv, s-ar impune introducerea unui sistem de filtraj și soluționare simplificată a unor cereri (vădit inadmisibile sau neîntemeiate), preferabil eliminării suspendării judecății fondului, operată prin Legea nr. 177/2010. Filtrajul ar privi doar controlul a posteriori și ar putea reveni unui complet redus de 3 judecători care să ia decizia respingerii simplificate cu votul a doi dintre ei sau completului căruia i-a fost repartizată soluționarea excepției. Acesta ar decide într-o procedură fără publicitate, în baza propunerii judecătorului raportor la care achiesează toți ori majoritatea membrilor completului.
În ceea ce privește condițiile de numire, tot în vederea asigurării calității actului de control, ar trebui păstrată condiția studiilor juridice, dar completată cu cea a deținerii titlului de doctor recunoscut de organele române abilitate. De asemenea, poate fi discutată cerința ca judecătorii Curții să provină din rândul celor ce au fost sau sunt magistrați la instanța supremă sau asimilați acestora, profesori universitari sau cercetători ştiinţifici principali cu gradul I, situație în care o prevedere de vechime este superfluă.
Autoritățile de numire ar putea fi și ele regândite. Din multitudinea de alternative posibile la soluția actuală, ar trebui aleasă aceea care induce o cât mai mare încredere în obiectivitatea și echidistanța celor aleși/numiți, ceea ce ar însemna fie implicarea fiecăreia dintre cele 3 puteri, fie controlul reciproc al acestora, fie excluderea lor.
În primul caz, dreptul de numire ar putea reveni Președintelui (eventual, de pe o listă, chiar cu mai multe candidaturi, prezentată de Guvern, fără posibilitatea refuzării unei alegeri), Parlamentului (Camere reunite, eventual cu o majoritate calificată, de exemplu cel puțin 2/3, în prezența a cel puțin 3/4 din numărul parlamentarilor) și puterii judecătorești (fie CSM, fie plenului ÎCCJ, cu o majoritate calificată).
În cel de al doilea caz, alegerea ar putea reveni Parlamentului, eventual în majoritatea arătată mai sus, în baza propunerilor celorlalte 2 puteri. Tendințele de tergiversare a numirii judecătorilor, și astfel de blocare a activității Curții, ar putea fi contracarate prin acordarea, în acest caz, însăși Curții a dreptului de a alege pe noul/noii judecător(i) și/sau prevederea acestei situații ca motiv de dizolvare a Parlamentului („împiedicarea funcționării unei instituții fundamentale a statului”).
În fine, în ultima variantă, mai mult teoretică și greu de implementat, alegerea ar putea reveni, de exemplu, unui organism ales de organizațiile neguvernamentale sau s-ar putea face chiar prin votul cetățenilor, odată cu alegerile parlamentare, la fiecare 4 ani fiind aleși o treime dintre judecătorii constituționali (s-ar putea prevedea o limitare a candidaturilor, care să fie triate, de exemplu, de CSM sau de un alt organism apolitic).
În altă ordine de idei, tot pentru o mai bună funcționare a Curții, s-ar impune și instituirea funcției de vicepreședinte.
Păstrarea și întărirea independenței Curții Constituționale față de politic s-ar putea realiza și prin prevederea obligativității avizului Curții Constituționale la orice modificare adusă legii sale organice.
2.- Competențele Curții. Prin legea de organizare a Curții a fost completată o competență, completare ce a scăpat ultimei revizuiri constituționale și care ar trebui introdusă acum în textul constituțional: aceea că proiectul unei legi constituționale este controlat din nou de Curte, după votul din Parlament și înainte ca el să fie supus referendumului.
Considerăm că s-ar impune renunțarea la completarea competențelor Curții prin legea sa organică, precum și la competența controlului constituționalității horărârilor Parlamentului, care a expus Curtea Constituțională unor vehemente critici de imixtiune politică.
În caz de paritate de voturi, pentru evitarea blocajelor, soluția ar trebui tranșată prin recunoașterea unui vot decisiv în favoarea președintelui Curții.
În fine, în condițiile în care s-ar renunța la încriminarea înaltei trădări, ce a făcut obiectul atâtor dezbateri la noi și în dreptul francez, ar trebui acordată Curții Constituționale competența judecării Președintelui României, în locul ÎCCJ, asimilând această procedură cu cea de impeachment din dreptul american.
Oricare vor fi noutățile aduse de viitoarea revizuire constituțională, nu putem să nu ne aducem aminte de cele spuse de Alexandru Bîrlădeanu, copreşedinte al Constituantei, după votarea Constituției în 1991: „problema este de a aplica întotdeauna corect Constituţia. Şi aceasta ţine de instituţiile create şi de oamenii care le vor servi”.
