ARHIVA

O POSIBILA PROIECTIE A CURTII CONSTITUTIONALE IN A DOUA REVIZUIRE CONSTITUTIONALA

Un observator atent și obiectiv al evenimentelor din România ultimului an nu poate să nu ajungă la convingerea că preconizata, și de data aceasta posibila revizuire constituțională, va aduce modificări semnificative justiției constituționale, atât în planul organizării sale, cât și al competențelor conferite. Alegerea uneia sau alteia dintre soluțiile posibile nu este una juridică, ci una pur politică.

A.- Control de constituționalitate exercitat de judecătorul ordinar. În acest caz, două soluții sunt posibile, cu o variantă intermediară:

1.- Un control exercitat de toate instanțele judecătorești, după modelul american și cel existent timp de un deceniu și la noi (1912-1923). Avantajul acestui control ar fi acela al lipsei influenței politicului asupra organului de control, și de aici premisa unui control obiectiv. Putem observa de altfel, că de ceva timp instanțele judecătorești sunt tot mai active în exercitarea unui control de convenționalitate, nu foarte departe de controlul de constituționalitate. Dezavantajele acestei soluții vin din îndoiala că orice judecător, de la orice instanță și cu experiență minimă, va putea îndeplini o sarcină atât de complexă și de mare responsabilitate. De asemenea, spectrul unei jurisprudențe neunitare și contradictorii nu va face decât să adâncească neîncrederea în justiția română. Este motivul pentru care nici Constituanta din 1923 nu s-a oprit la acest model.

CATEVA CONSIDERATII DESPRE DREPTUL LA O BUNA ADMINISTRARE

Art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră pentru prima oară, în mod expres, printre drepturile cetăţeneşti, dreptul la o bună administrare, precizând, în alin. (1), că orice persoană „are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii”. Conform alin. (2), dreptul la bună administrare include: dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să-i aducă atingere; dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial; obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.

De asemenea, art. 42 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabileşte dreptul de acces la documentele instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, pentru orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică care are reşedinţa sau sediul într-un stat membru.

CATEVA GANDURI LEGATE DE IDEEA CONSTITUTIONALIZARII FUNCTIEI PUBLICE

În ansamblul izvoarelor formale ale „dreptului funcţiei publice”, Constituţia – ca Aşezământ politic şi juridic fundamental al statului – joacă un rol deosebit de important. O serie întreagă de reguli incidente în materia organizării şi exercitării funcţiilor publice aparţin, din punct de vedere formal, Constituţiei. Această stare a lucrurilor ne îndreptăţeşte să achiesăm la un punct de vedere aparţinând unui autor francez, pentru care – în prezent – asistăm la o veritabilă constituţionalizare a „dreptului funcţiei publice”[1].

Fenomenul de constituţionalizare a aşa-numitului „drept al funcţiei publice” s-a manifestat (şi se mai manifestă încă) pe calea armonizării legislaţiei ordinare, ce reglementează materia funcţiei publice, cu prevederile Constituţiei, sarcină care a revenit legiuitorului, nu de puţine ori atent la semnalele venite dinspre Curtea Constituţională[2].

CULTURA ARMELOR

Mulţi dintre noi privim cu groază peste ocean la numărul fără precedent al armelor de foc şi al victimelor acestora. Evident că nu se poate vorbi despre o cifră exactă, dar se estimează că numărul armelor de foc aflate în mâinile persoanelor private se ridică la mult peste 250 de milioane. Cum în Statele Unite ale Americii populaţia este de aproximativ 300 de milioane, din care un procent însemnat e alcătuit din minori sau adulţi care se împotrivesc folosirii armelor, concluzia este una simplă: mulţi dintre americanii care posedă o armă de foc nu se limitează la una singură. În plus, unul dintre cele mai puternice grupuri de interese din SUA este Asociaţia Naţională a Armelor de Foc (NRA), care cuprinde nu mai puţin de trei milioane de membri şi este recunoscută pentru uriaşul său mecanism de lobbying, redutabil atât la nivel naţional, cât şi statal. Nu putem înţelege cu adevărat politica americană, politica sa constituţională şi, în special, interpretarea celui de-al doilea amendament al Constituţiei[1], dacă nu încercăm să ne aplecăm atenţia asupra „războiului”, catalogat drept „cultural”, dintre deţinătorii de arme şi cei care doresc să îngrădească dreptul cetăţenilor de a avea, purta şi, implicit, utiliza, arme de foc.

CATEVA COMENTARII PRIVIND PRINCIPIILE INSCRISE IN ART.61 ALIN.1 DIN CONSTITUTIA ROMANIEI

I. 1. În art.61 alin.(1) din Constituţia României sunt înscrise două principii: 1)Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi 2) Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În cele ce urmează dorim să argumentăm că primul principiu este infirmat de alte reglementări constituţionale şi legale, venind în contradicţie, îndeosebi, cu exigenţele principiului separaţiei puterilor în stat, pe când cel de al doilea trebuie regândit şi redefinit în condiţiile în care Guvernul îşi extinde competenţele normative, adoptând legi prin asumarea răspunderii sau ordonanţe de urgenţă în toate domeniile, inclusiv în cele rezervate legilor organice, iar dincolo de graniţele ţăriise adoptă reguli juridice ce ne guvernează tot mai multe relaţii sociale.

I. 2. În ce priveşte prima afirmaţie din art.61 alin.1, potrivit căruia Parlamentul este organ reprezentativ suprem, trebuie precizat că această prevedere vine în vădită contradicţie cu principiul înscris în art.1 alin.4 – introdus cu ocazia revizuirii Constituţiei[1] - în conformitate cu care "statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale". Dacă admitem, şi trebuie să admitem, că puterea etatică se organizează potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, nu mai putem concepe un sistem organizaţional politic în care o autoritate este supraordonată, fără a nega însăşi esenţa principiului sus-amintit, care şi când a fost creat, dar şi azi – după o evoluţie de mai bine de două secole şi jumătate - are ca scop limitarea PUTERII[2], echilibrul puterilor, fapt realizat prin controlul reciproc şi nu prin subordonarea unei puteri faţă de o alta. Nu poate fi una "supremă" în raport cu celelalte, fără a contrazice raţiunea pentru care s-a pus la baza organizării puterii politico-etatice acest principiu.[3]

Page 3 of 3

Start
Prev
1
2
3
Next
End