Mentalitatea ca izvor de drept
Discutăm în toate manualele şi monografiile despre izvoarele dreptului. Şi ce scrie despre ele Terre sau Bergel sau Dworkin sau Kaufman e comun cu ce scrie Nicolae Popa sau Gheorghe Boboş. Derizoriul seminariilor academice, ale sloganurilor retorice, precum şi al enunţurilor arogante ale numeroşilor specialişti sunt notorii în materia izvoarelor dreptului, fie că e vorba de pozitivismele, fie de jusraţionalismele juridice.
Termenul comun de „izvor” ne sugerează imediat întrebarea „de unde?”: de unde purcede spiritul? Dar, la fel, întrebăm „de când?”, referindu-ne la momentul fiinţării lucrurilor: de când purcede civilizaţia?, precum şi „de ce?”, în sensul cauzei fiinţării efectelor cutare: de ce există o sută de mii de specii de fluturi?
Izvoarele dreptului, nu al aceluia sau acestuia, ci ale dreptului în universalitatea lui, ne-ar dezvălui o seamă de răspunsuri la aceste trei întrebări, luate înmănuncheat: de unde, de când şi de ce? Bineînţeles, analizei interogative îi premerg definirea dreptului, ca să arătăm că ştim despre ce e vorba şi precizarea accepţiunii pe care o dăm termenului „izvor”. Teoriile Generale ale Dreptului nu sunt preocupate de răspunsul complex la mirările: de unde, de când şi de ce există dreptul. După o succintă caracterizare, ele împart izvoarele acestea în reale şi formale, conferindu-le înţelesul de „temei”. Dacă aşa stau lucrurile, urmează că orice drept pozitiv (acesta sau acela, de aici sau de atunci) are temeiuri (izvoare, surse) reale şi temeiuri (surse, izvoare) formale. E banal ce spun, orice student cât de cât calificat ştie asta. Dar din această banalitate rezultă consecinţe teribile în privinţa dreptului procedurilor civile, penale şi administrative, căci nu-i tot una să fii spânzurat sau amendat.
